Ploaia
Cantecul patrunde in mine
ma atinge si ma rasfoieste
lamaia alaturata si zaharul
potrivit cu seara aceea
ce as face cu tine
te rog spune-mi cum.
Ploaia incepe incet
tu soptesti
ceva ma adulmeca, ma invarte
mangai pisica
ceva te face sa te uiti
sa ma uiti, cuprinzi totul
eu inchisa in afara
zid de nepatruns
neted si mat
o privire de-as putea arunca
ma vezi dar doar zambesti
nu auzi, nu ma auzi
vocea mea se loveste
si cad intr-un abis al existentei.
Vorbind strict de fotografie, e asemănătoare cu " Îngerul de pe ponton " al lui Cole Thompson, îmi inspiră aceaşi stare de libertate, mulţumire . Fotografia lipsită de orice urmă de balast datorită luminii alese determină, deşi poate incredibil o stare de optimism, personajul amplasat pe stradă unde totul se petrece pe lumea asta, se detaşează de orice ar putea să o împiedice în ascensiunea sa prin poziţia pe care autoarea i-a ales-o. Privirea spre cer pare a materializa interiorul fotografei la acel moment, mă întreb dacă nu vrea ca să ne arate o nouă formă de suprevieţuire în lumea lui Gigi coruptul, a lui Felix Şomerul unde noxele fac soarele din ce în ce mai palid mis e pare că Laura vrea să arate că se poate renaşte şi în condiţile astea ca un scafandru, plăcându-ţi tot ce lumea ignoră ploaia de ex, tuburile de oxigen cu Cioran sau muzica de la Plai, poezii dadaiste sau nu. All the dreams become true uite şi un nou mod de viaţă pentru a reuşii asta mi se pare că transmite fotografia.
RăspundețiȘtergere